Ce e de facut….

Va multumim tuturor din suflet pentru sprijin, pentru ca stim ca ati fost si veti ramane alaturi de Mihai si pentru ca suntem convinsi ca nici el nu ne va parasi…

In aceste momente, prea multe cuvinte sunt de prisos, dar totusi vreau sa va anunt ca eu sper sa ma pot ocupa in continuare de acest blog prin postarea textelor pe care Mihai nu a mai apucat sa le transcrie si prin gandurile tuturor.

Va multumim din suflet ca l-ati facut cu adevarat pe Mihai sa se simta valoros si apreciat exact asa cum merita!

Cu drag,

Diana N. – Iubita lui


Vacanta!

E timpul să plec şi eu într-o scurtă vacanţă, ne vedem în August, până atunci vă las c-o melodie bună…

Pe scurt, mi-am vândut şi eu casetofonul şi… (Folk, Mare, Muzică Bună, Relaxare şi Plajă, VIN! )

Da!

Ne citim în August!

 


Admitere/19

 

Buna dimineaţa !

Ce frumoasă-i viaţa

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

Poţi să ţipi la mine

Poţi să dai în mine

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

 

Sparge tot prin casă,

Numai lasă pe masă

Banii şi te du…

Nu mă deranja,

Bursă voi lua

Şi nu plânge când m-auzi…

 

Buna dimineaţa !

Ce frumoasă-i viaţa

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

Poţi să ţipi la mine

Poţi să dai în mine

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

 

Admitere am dat

Sunt sigur că am luat

Şi nu poţi, decât să uiţi

Maiahi, Maiaha

Mă aşteaptă marea

Şi nu plânge cand m-auzi…

 

Nu-s trist şi supărat

C-am intrat, şi asta-mi place

Cel mai mult…

 

Buna dimineaţa !

Ce frumoasă-i viaţa

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

Poţi să ţipi la mine

Poţi să dai în mine

Dacă vrei să ştii aseară n-am învăţat…

 

Şi mă simt atât, atât, atât, atât, atât de bine…

 

Am fost solidar cu BAC-ul, sunt solidar şi cu admiterea🙂


Destine

Am auzit azi la Radio pe cineva spunând că el a fost destinat să-şi practice meseria, deşi era foarte elocvent, iar meseria persoanei în cauză presupunea un intelect îndeajuns de dezvoltat încat să doboare la pământ şi să şteargă pe jos cu unele persoane ce doresc să fi terminat licee şi facultăţi de renume în România. Şi totuşi, să crezi în destin mi se pare puţin cam… puţin cam bătrân şi îndoctrinant.

Majoritatea religiilor susţin că zeul lor suprem îţi cunoaste destinul de la început până la sfârşit şi că nu ai cum să te abaţi de la el sau să-l schimbi, lucru crezut de omenire o bună perioadă de timp şi care efectiv i-a lăsat pe oameni să comită adevărate masacre şi adevărate sinucideri în masă, nu pentru că asta voiau câţiva aşa-numiti lideri(un lider adevărat este acela care reuşeşte prin resursele deja deţinute să acapareze succesul), ci pentru că acesta credeau că le este destinul. Nu mai vorbim aici de Biserică, instituţie care ne spune clar că omul are o soartă bine stabilită de Dumnezeu, care cunoaşte destinul fiecărui om şi că omul moare atunci când hotărăşte Dumnezeu că şi-a împlinit menirea. Şi bineînţeles există tradiţii de prezicere a destinului sau de „insuflare” a acestuia, cum sunt “tăierea moţului” în care copilul este pus să aleagă între cateva obiecte, astfel părinţii vor şti dacă va câştiga mulţi bani,etc şi “ursitoarele” care îţi hotărăsc „ursita” şi-ţi spun ce-ai să faci în viaţă, nu pentru că ştiu că asta poţi face, ci pentru că asta ar vrea ele să faci.

Consider totuşi că nu există un destin prestabilit pe care îl urmezi. Există, de fapt, un punct de origine „Naşterea” şi un punct de încheiere „Moartea”. Imaginându-ne cele două puncte pe o hârtie, de la „Naştere” pleacă un drum care poate să fie drept sau poate să se ramifice, iar ramificaţiile sunt date de fiecare decizie măruntă sau importantă pe care o luăm, astfel obţinând un întreg arsenal de „drumuri ale morţii”. Până la urmă trebuie să recunoaştem că orice am face în viaţă, la un moment dat trebuie să murim. Gândind astfel, până şi un drum  la magazin pentru a cumpăra o pâine poate fi o oportunitate care să-ţi schimbe viaţa, iar viaţa se reduce la întrebări simple cu DA sau NU. Tot acest destin complicat şi prevestit, insuflat sau deja cunoscut de cineva, se reduce la întrebări cu DA sau NU pe care ţi le pot pune persoane din jurul tău, le poţi pune tu cuiva sau poţi să te întrebi singur dacă vrei sau nu vrei să mergi să cumperi o pâine.

Sigur o să-mi imputaţi că o pâine nu îţi schimbă viaţa, dar o pâine poate cu adevărat să-ţi schimbe viaţa, cine ştie, poate e o vânzătoare nouă la magazin şi te îndrăgosteşti sau se îndrăgosteşte ea de tine. Însă dacă nu te duci azi, mâine va fi prea târziu, alt tip, poate nu mai bun ca tine, dar care în lipsa ta era cel mai bun din ceea ce oferă cartierul tău, a luat deja ceea ce „îţi era destinat”. Şi atunci, unde mai e „mâna destinului” dacă ea, care „îţi era destinată”, nu e, de fapt, a ta? De fapt, mâna destinului nu există; e doar o expresie folosită de cele mai multe ori pentru a scuza pe cineva de-o greşeală, sau pentru a motiva o moarte subită şi care s-a produs din motive inexplicabile.

Oamenii au nevoie de scuze pentru a trăi şi de scuze pentru a muri, n-au nevoie de scuze pentru a se naşte, ci au nevoie de scuze pentru a da naştere. Destinul nu există, iar mâna destinului e, de fapt, propiul creier şi propiile decizii sunt aşa-numitele degete ale destinului. Depinde cum vrei să rupi sau să alungeşti o decizie ca să prinzi peştele de aur, să-ţi pui trei dorinţe şi să reuşeşti. Cine se consideră destinat să mă combată, e rugat să-şi împlinească destinul.


Când am fost fericit?

Am primit întrebarea asta de la Pavel Ionuţ şi mi-am spus să-i raspund…

Am fost fericit când:

  • Am intrat la liceu;
  • Am devenit major;
  • Pe 30 August şi 10 Decembrie(Eveniment incognito);
  • Mi-am dat seama ce vreau să fac în viaţă;
  • Am realizat că Internetul nu e numai un loc unde să te joci;
  • În fiecare clipă cu cei dragi ;

Întrebarea merge mai departe spre: Dream Girl, runnerintherain şi Pur si simplu sunt… un visator!

Voi când aţi fost fericite?


BAC?18

La liceu am un BAC idiot

Nu-nţelege că eu trebuie să înot

Cartea de mate a-nţeles

Stă pe plajă după ce-am stropit-o cu nes

 

Toţi colegii îmi spun că-s nebun

Şi că-n viaţă reuşeşti numai în costum

Eu le zic că un 9 e de-ajuns

Să iei bacu şi să mergi la admitere tuns

 

Fraţilor vă spun cinstit

Bacu’ m-a nenorocit

Hai să ne mutăm la mare

Un liceu cu clase goale

Singura noastră scăpare

După BAC mergem la mare

 

Pe vecinii mei de sală

Îi anunţ că mă mut la cort

Soarele oricât m-as chinui

Nu rasare în sala de vizavi

 

În diplomă nu te poţi oglindi

Nici în examen nu poţi pluti

Nu mai vreau sa fac teste de BAC

Marea a-nţeles şi m-a adoptat

 

Fraţilor vă spun cinstit

Bacu’ m-a nenorocit

Hai să ne mutăm la mare

Un liceu cu clase goale

Singura noastră scăpare

După BAC mergem la mare

Fraţilor vă spun cinstit

Bacu’ m-a nenorocit

Hai să ne mutăm la mare

Un liceu cu clase goale

Singura noastră scăpare

După BAC mergem la mare

Singura noastră scăpare

Să rămânem toţi la mare

Singura noastră scăpare

Pentru că unii au BAC-ul, puţină solidaritate nu strică🙂


A fost un oraş frumos?

Da, aşa e Sibiul! Un oraş frumos pe vremea lui Herman, chiar şi  pe vremea baronului Brukenthal. Nu spun că acum nu mai este, din contră, poate este mai frumos şi nu am cum să ştiu părerea celorlalţi. Dar ar putea fi cu mult mai frumos şi aici am dreptate!

Nu are nevoie de un parc acvatic în Pădurea Dumbrava, urbea are mai degrabă nevoie de oameni responsabili, care înţeleg că şi copiii lor trebuie să respire aer curat fără măşti de gaze sau alte accesorii „şic şi la modă”. Dar cel mai important lucru de care are nevoie este curăţenia, având nevoie să fie curat şi îngrijit. Am observat cu totii că prin parcurile centrale  există oameni care se îngrijesc de curăţenia acestuia dar în parcurile “mai puţin centrale”, sau puţin mai mari, cum e Parcul Sub-Arini? Nu mai spun de zone din întreg Sibiul, unde există până şi parcuri, unde la 50 de metrii de parc ,se află 3 tomberoane de gunoi. Nimic de condamnat dacă ar fi acoperite. Dar nu sunt, sunt tomberoane de tip vechi, care pe cât sunt de largi , pe atât de mare le e „gura mereu deschisă”. Aşa ajungem ca toţi copiii acelui cartier să se joace efectiv lângă gunoi. De ce am spus “lângă gunoi”şi nu “lângă tomberon”? Foarte simplu! Pentru că întotdeauna există în sau lângă tomberonul respectiv cel puţin o familie ce caută mâncare şi fier vechi de-a dreptul în tomberon şi asta face ca ei să împrăştie gunoiul în jurul tomberonului iar asta poate însemna multe, dar numai sănătate nu!

Nu are nevoie oraşul nostru de un program de reciclare? Ba cred că ar avea nevoie, dar de un program activ! Există deja unul pasiv ,  în care dacă vrei să fii „eco” , poţi aduna hârtie , peturi şi sticle, le duci la un centru de colectare şi primeşti 10 bani/kg. Nimic de spus în legătură cu aceasta, lăudabil că cei ce se ocupă de acest centru de colectare mai oferă şi bani în schimbul acestor „bunuri comune”! Dar oare nu s-ar putea educa populaţia ca în propia casă să-şi compartimenteze gunoiul în 4 categorii:Sticlă, Hârtie, Plastic, Gunoi menajer? Sau pur şi simplu ar putea să pornească de undeva de sus o astfel de initiaţivă, astfel încât toate fabricile de saci menajeri să producă saci gata compartimentati. Astfel utilizatorul, şi aşa destul de leneş în felul său propiu, să nu mai fie nevoit să compartimenteze el sacii, ci să fie totul gata făcut pentru el, rămânând să se mai ocupe doar puţin de sortare şi de aruncat.

Energie electrică? Am observat că iluminarea publică era activă uneori şi la orele 15:00 , când afară era un soare de-a dreptul ameţitor. Şi mă întreb acum, oare de ce erau aprinse luminile? Nu ploua torenţial, nu existau pe cer nori plumburii ca să poţi spune că s-a întunecat afară. Probabil din cauza unui „funcţionar” neatent. În plus faţă de asta, deşi sibiul e adorabil noaptea, nu cred că are nevoie de atâtea şi atâtea reflectoare în faţa fiecărei clădiri. Pur şi simplu iluminatul pe stâlpii aceia foarte, foarte eleganţi ar fi îndeajuns pentru ca oraşul nostru să-şi etaleze frumuseţile, mai ales că ar fi un contrast mai puternic între ceea ce vezi noaptea şi ceea ce vezi ziua. Şi poate şi iluminatul stradal, dacă ar fi programat aşa cum se cuvine, ar fi mai eficient, dar se pare că nu eficienţa contează pentru unele persoane.

În final, mă adresez locuitorilor Sibiului şi reiau puţin ideea de la început. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, alţii n-au să ne respecte, dacă nu avem noi grijă de oraşul nostru, alţii n-au s-o facă, dacă nu păstrăm curăţenia, alţii n-au s-o păstreze pe terenul urbei noastre! Curat înseamnă frumos, igienic, prielnic pentru viitor, iar viitorul sunt copiii noştrii. Rezervaţi-le un viitor curat şi frumos, în care aerul curat nu e doar un moft , ci pur şi simplu un produs gratuit  al societăţii!

Sibiul încă este un oraş frumos! (Notă editorială)


17

Da, ei bine, da, ştiu că i-am mai aruncat o dată pe-aici cu o piesă, dar nu mă pot abţine să nu o arunc şi pe a doua…

“Irlandezii ăştia au muzică, frate! ”

În altăordine de idei, deşi poate că ar fi trebuit să mai astept încă aproximativ 4-5 luni de zile până să postez melodia asta şi să emotionez măcar o inimă, să înduioşez altele 3 şi să se întrebe lumea ce-am păţit, niciodată n-am rezistat tentaţiei de a face lucrurile cât mai repede şi tocmai de aceea, vă dau melodia, vă recomand din nou să-i ascultaţi atât cât puteţi, şi să-i sustineţi pe cât vă permite buzunarul.

Şi las o restanţă peste 4-5 luni să adaug versurile(deşi până atunci le veţi fi căutat pe google, totuşi am s-o fac)!


Leapşa Temporală

Uite şi a doua leapşa de când am blogul. De data asta e o leapşa mai interesantă din punct de vedere creativ, deoarece aceasta include Timpul. Adică timpul are şi el leapşa lui , ca toată lumea. Chiar dacă unii au să îmi sară în cap acum şi au să-mi spună că „bă, timpul nu există, bă!”. Poate că nu există, dar are leapşa, primită de la Pavel Ionuţ şi care trebuie neapărat ,dom’le ,să fie îndeplinită!

Ipoteza: “zece dorinţe, zece lucruri, pe care, odată cu trecerea timpului, am uitat să le mai practicsau pe care nu le-am încercat sau pe care trebuia să le fac demult”.

Demonstraţie:

În ordine complet aleatorie:

  1. Am uitat să fiu copil în adevaratul sens al cuvantului. Am uitat să mă joc cu maţinuţele, să mă duc să bat mingea cat e ziua de lunga, etc.
  2. De doi ani încoace, am uitat cum e să străbat Sibiul fără un chior în buzunar, cu tot ce am nevoie în ghiozdan şi, mai presus de toate, cu gândurile risipite pe străzi aleatorii, pe care le alegeam după cum mă duceau picioarele. Ajungeam în zone sau cartiere şi locatii nebănuite de mine până atunci, am uitat cum se face acest lucru…
  3. Cititul în reprize de câte 60 de pagini. Îmi plăcea să citesc şi foloseam o cotya de 60 de pagini, ca dupa cele 60 de pagini, să ştiu că trebuie să iau o pauză, să beau un pahar cu apă, să arunc o îngheţată în stomac şi să mă reapuc în 10 minute.
  4. Vânatul de iepuri pe câmpul ce se întinde lângă blocul în care locuiesc. Aveam arcuri, săgeţi şi tot ce trebuia, chiar şi pietre, alergam câte un iepure cândieşea din vizuină, şi nu ne lăsam până nu intra la loc. De prins, am prins iepurele doar o dată…
  5. Meciurile de fotbal cu limita de goluri ,şi nu de timp. Îmi e dor de aşa ceva! Puteam juca neîntrerupt până ajungeam la X goluri, (deobicei x=10) fără să ne declarăm obosiţi. Acum, daca jucăm 30-45 de minute încontinuu, deja la a doua repriză stăm pe bancă.
  6. Îmi e dor de perioada aceea a copilăriei când, împreună cu alţi copii din bloc, mergeam la „furat” de mere, pere, corcoduşe, etc (în general,  înainte să se coacă)pe la diferite „firme” din jurul cartierului care aveau pomi fructiferi plantaţi in curte. Metoda atât de simplă şi eficientă era aceea de a sări gardul, a lua şi a băga în tricoul (deja introdus şi securizat si el în betelia pantalonilor) şi apoi, de a fugi cu toata viteza inainte inspre gard pentru a securiza propia piele de mâinile portarului.
  7. Îmi e dor de grădiniţa unde-am învatat să mă joc cu alţi copii, unde bătaia se consuma prin trântit la podea şi apoi concurs de „cine pe cine stă” şi „cine pe cine ţine la pământ”.
  8. Îmi e dor… îmi e dor de perioada în care copiii nu stăteau în casă pe calculator ,ci ieşeau la joacă şi făceau o gălăgie infernală în parc, parcul de care imi e ,de asemenea dor, parc care se pare că a fost înlocuit acum 3 ani de un surogat, spun surogat deoarece leagănele şi balansoarele noi sunt cu mult mai nesigure decât cele vechi, amplasamentul acestora fiind şi mai prost.
  9. Îmi e dor de şcoala generală, unde toata lumea îmi era atât de cunoscută şi unde nimeni nu putea să treaca pe langa tineşi să se întrebe „oare ăsta din ce clasă e?” ,deoarece eram atât de puţini şi profesorii ne cunosteau pe toţi.
  10. Îmi e dor de zilele de vară, când, dacă era soare şi pornea o ploaie, nu mă feream de ea, ci stăteam drept acolo . Mă uitam în sus şi râdeam cu toţii. Ne bucuram şi ne jucam în ploaie fără nicio grijă.

Nu vreau să par bătrân, dar toate astea au dispărut şi îmi pare rău, îmi pare foarte rău pentru copiii de azi pentrucă pierd noţiunea copilăriei. Dar asta e vina noastră şi încep să realizez că suntem cu toţii datori. Le datorăm o copilărie adevărată!

Leapsa merge mai departe la  Cosmin Vaman, Cris şi Andreea  


Ei da, acum s-a terminat!

Dacă în postarea trecută, titlul vă întreba şi mă întreba dacă s-a terminat sau nu şi MoneySense, ei bine, pot spune că acum s-a terminat, definitiv şi irevocabil. Dar bineînţeles că s-a terminat exact aşa cum a şi început, “apoteotic” ,cu un alt Treasure Hunt, de data aceasta organizat de către cursanţi (am făcut şi eu parte din organizare, bineînţeles) pentru Traineri şi Budys şi Voluntari AIESEC ce-au dorit să participe.

Vă daţi seama că ne-am distrat pe cinste şi mai presus de toate ,am râs copios pe urma acestui (final de) proiect ,pe care noi l-am încununat cu un aşa-numit succes, sau cel puţin, aşa au declarat Voluntarii AIESEC după ce-au alergat şi ei ca şi noi până nu au mai avut plămâni.

A început totul cu o listă de prezenţă, unde fiecare şi-a trecut numele şi, bineînţeles, băutura favorită între Cola şi Fanta. A fost prima probă neoficială din concurs. Se pare c-au trecut cu toţii de ea, fără prea mari probleme. Şi, deşi nu stiau la ce să se aştepte, au privit cu destul de mult interes această primă probă.

Apoi trebuia să înceapă concursul, dar n-am reuşit să facem ca aceasta să se întâmple la timp, din cauză că n-am ştiut de aşa-numitul “AIESEC time” şi din motive de factură organizatorică. Totuşi, ne-am dat silinţa şi cred eu că ne-a ieşit. Apoi, când toată lumea a ajuns, am făcut echipele şi-am încercat să stabilim cine pleacă primul. Pentru aceasta, am folosit metoda “Piatră-Foarfece-Hârtie” şi i-am pus să joace. Astfel prima echipă care a plecat din Punctul zero al traseului a fost cea formată din Florin şi Helen, care au primit primii indiciul cu numărul unu:

1->2->3->4

1->2->3->4

1    2    3    4   9=Următoarea locaţie, aritmetică de alocaţie!

Nu trebuia s-alerge prea departe, ci doar până la Cazarma 90, unde îi aştepta prima probă şi totodată, una dintre cele mai uşoare probe din concurs. Proba se numea “Aruncarea cu privirea” şi presupunea ca toţi concurenţii să-şi arunce cu privirea din parcarea Cazarma 90 până în parcarea Teatrului Naţional Radu Stanca şi să ne spună ce spectacol se va juca acolo. Opţional, dacă ştiau cumva, puteau să numească şi regizorul, „simplu” am zice cu toţii, dar nu toată lumea a auzit de Metamorfoze şi de Silviu Purcărete, din păcate! Totuşi, s-au descurcat admirabil şi după îndelungi căutări prin memoria externă, au dat răspunsul care le-a adus următorul indiciu:

Unde oamenii citesc gratuit, pentru toţi studenţii loc iubit. Acolo voi tre’ s-ajungeţi, în sala cu linişte, să lecturaţi următorul indiciu… Pipa şi cu şapca dublă, toate astea plus o lupă!

Bineînţeles, a doua locaţie a fost Biblioteca Judeţeană ASTRA, Corpul B. La etajul 4 ,adică la “Carte pentru Adulţi”, am plasat în cărţile cu Sherlock Holmes indicii pentru următoarea locaţie. Simplu!… Sau aşa părea, pentru că la etajul 4 există un raft special dedicat literaturii poliţiste, lucru despre care concurenţii n-au prea ştiut dinainte, astfel încât au căutat mult şi bine după Sherlock Holmes pe la Literatură Britanică. Totuşi, toate cele 5 echipe au reuşit să găsească indiciul, astfel încât s-au deplasat spre locaţia  următoare:

Nu v-am trimis un e-mail, vă aştept să scriem toţi un mail clasic…

Oficiul Poştal din centrul oraşului? Exact! Proba a fost pe cât de simplu de înţeles ,pe atât de greu de făcut deoarece ,după ce-au alergat până acolo, ne-am gândit că puţină alergare în plus nu strică nimănui, aşadar au fost puşi să străbată Strada Poştei pe toată lungimea ei în 5, respectiv 10 secunde. Nu cred că s-a pus problema ca cineva să nu reuşească, chiar în tot felul de articole de încălţăminte mai puţin comode şi cu atat mai puţin adecvate pentru alergat. Dar nimeni n-a dat un pas înapoi. Au alergat cu toţii, au livrat “Scrisoarea” şi au primit indiciul cu numărul 4:

Clopotul japonez e foarte cunoscut în lume pentru sunetul său şi pentru sportul asociat, SUMO! În Sibiu cel mai apropiat clopot japonez e la teatrul…

Să fie oare Teatrul GONG? Desigur, acolo a fost următoarea oprire şi tot acolo au fost cele două probe de mimă pe care aproximativ toată lumea le-a trecut cu brio. (Aici duc o lipsă acută de informaţie pentru relatări şi tocmai de aceea aştept un comentariu de la cei implicaţi direct în această “afacere dubioasă”) Pentru că au trecut cu brio, s-au deplasat mai departe cu ajutorul indiciului:

De lângă scările Podului pleacă trenul cel luxos, grabiti-vă să prindeţi bilete, poate chiar şi-o cafea în expresul de poezie.

Cum orice student respectabil ştie toate cafenelele din oraş, nu au putut rata sub nicio formă oprirea din Orient Express Cafe, unde au servit proba paharelor puse sub formă de turn sau piramidă. Adică, se luau 5, respectiv 10 pahare şi se construia cu ele un turn, respectiv o piramidă. Simplu! Noi speram să bată puţin vântul ca să le îngreuneze situaţia, dar n-a fost să fie. Aşadar, au trecut uşor şi fără probleme de această probă, drept urmare, au primit indiciul spre următorul punct:

1 Iunie a fost ziua noastră şi chiar dacă nu ne-aţi crede, la Palat v-aşteaptă un rege.

Rege? Palat? Ce palat? Palatul copiiilor, cum e şi normal, pentru că în final, copilăria a rămas în noi cu definitivitate. Fără doar şi poate au avut ocazia să se “joace” de-a telefonul. Nu oricum, bineînţeles, ci chiar cu un telefon improvizat de ei din două pahare şi aproximativ 4 metri de aţă. S-au distrat şi-au castigat! Ce? Cum ce?! Indiciul spre ultima probă:

Ghiţă om de mare vază, are liceul în stază;

Stază cum n-a mai avut, Liceul lui L. de mult.

Cine poate să trezească, spiritul şcolar la viaţă?

Să vină! Copiii-nvaţă…

Ce alt liceu din oraşul acesta minunat poate reprezenta mai bine valorile educaţionale decat Colegiul Naţional “Gheorghe Lazăr” Sibiu?  Vă spun eu, niciun alt liceu nu poate face asta, pentru că niciun alt liceu nu se va ridica vreodată la valoarea pe care CNGL a acumulat-o de-a lungul timpului. Aici proba a fost uşoară. A trebuit să facă versuri cu anumite cuvinte date de către Bianca spre folosinţă… (O să ataşez şi o scanare a foilor cu versuri) şi-au primit indiciul care duce la Finish!

De crezi c-ai terminat, apoi tot tu n-ai aflat

Ia să spui unde e grâul, să-mi arăţi unde-i porumbul

Dacă tu şi asta ştii? Chiar caştigi ce ţi-or da sorţii!

Ne-am întors la start de fapt, adică pe fostele guri de aerisire pentru silozurile cu grâne ale oraşului, cunoscute sibienilor de rând ca bucăţi de granit negru circulare în faţa Primariei…

Şi premiile au fost după cum urmează:

Teo & Endi – Premiul 1

Stacy & Roxana B. – Premiul 2

Florin & Helen – Premiul 3

Roxy & Hania  – Mentiunea 1

Cristina & Victor – Mentiunea 2

Toate echipele au fost tratate de altfel regeşte la final cu o cutie rece de suc (Cola sau Fanta la alegere) şi cu o pungă de bomboane Skittles.

Acestea fiind spuse, mai adaug doar pozele cu poeziile şi echipele care le-au scris, şi voi ruga pe fiecare dintre membrii acestor echipe să posteze  ca şi comentariu, traducerile caligrafice a ceea ce au scris…

Prezentarea Echipelor si a versurilor acestora